Nu foarte departe de Catania, pe partea estica a Siciliei, observam cu usurinta trei stanci uriase, atinse de valurile marii. Acestea sunt numite Scogli dei Ciclopi, au origine vulcanica si se deosebesc in mod clar de celelate formatiuni stancoase aflate la tarm. Legenda spune ca aceste stanci sunt cele azvarlite de ciclopul Polifem pe urmele corabiei lui Ulise, eroul razboaielor troiene din mitologia greaca.

Aflam din Odiseea lui Homer, poetul elen din secolul al VUI-lea i.Hr., ca Ulise si luptatorii sai au fost prinsi de niste uriasi mancatori de oameni, numiti ciclopi, pe tarmurile actualei Sicilii. Conducatorul acestor monstri se numea Polifem, si era mai hidos decat ceilalti fiindca nu avea decat un singur ochi, asezat in mijlocul fruntii. Legenda spune ca dupa ce cativa tovarasi le-au fost mancati de vii, Ulise si ceilalti au pus la cale evadarea pentru a nu impartasi soarta celor ucisi si, in vreme ce Polifem dormea, acestia au ascutit un par din lemn de maslin, pe care apoi 1-au inrosit in foc si 1-au infipt in sigurul ochi al monstrului. Dupa aceasta au fugit imediat catre corabii pentru a se indeparta cat mai mult de insula.

In acel moment, orbit si chinuit de durerea crunta, Polifem a smuls stanci imense din coasta muntelui si le-a aruncat pe urmele fugarilor, pentru a-i nimici. Monstrul nu a reusit sa-i nimereasca, dar acele stanci zac si acum in locul in care au fost azvarlite, stand marturie fortei nemaipomenite a monstrului.

Cum orice legenda are macar un sambure de adevar, privind spre interiorul insulei la vreo 20 km, vom zari varful conic al vulcanului Etna. Craterul unic, orb si adanc al acestuia, seamana cu ochiul de mult inchis al unui monstru urias. De mai multe ori de-a lungul secolelor, Etna ne-a demonstrat capacitatea sa de a zvarli stanci poate mai mari decat Scogli dei Ciclopi, pe distante chiar mai lungi, si chiar si in zilele noastre mai da dovezi spectaculoase ale furiei ce mocneste in pantecele sau.

Cele mai cunoscute eruptii ale Etnei au fost inregistrate in 475 si 396 i.Hr., in 812 sau 1169 d.Hr. si in secolul al XlV-lea. In 1669, Etna s-a zguduit din temelii, a aruncat in jur milioane de tone de lava, si a ingropat orasul Catania, aflat la poalele sale, precum si tot tinutul din jurul acestuia. In secolul XX au avut loc circa zece eruptii mai mici care au distrus in mod constant terenurile destinate agriculturii, dar si satele din jurul sau.

Chiar daca a avut activitate inca din timpuri mitice, Etna intra in categoria vulcanilor tineri. Acest vulcan s-a inaltat din mare, acum aproximativ un milion de ani, si a erupt pentru prima data acum 500.000 de ani. In prezent, Etna este cel mai mare vulcan activ de pe taramurile Europei, cu o circumferinta a bazei de aproximativ 160 km si care acopera o suprafata de marimea Londrei (cu tot cu suburbii).

Ca toti vulcanii, inaltimea Etnei variaza; acum, inaltimea sa este de 3320 m, dar acum un secol era 3350. Avand in vedere ca eruptiile distrug culmile vulcanilor, nici craterul sau nu este unul stabil. In urma unei eruptii, culmile vulcanilor sunt complet distruse, ramanand in urma niste depresiuni circulare, denumite caldere, in vreme ce noi varfuri se inalta foarte aproape. Inaintea actualului varf inaltat la 3320 m, Etna a avut cel putin inca doua varfuri, iar pe unul dintre versanti se poate observa o caldera enorma – cu o circumferinta de 20 km si cu niste pereti verticali ce coboara pana la o adancime de 900 m.

Transformarile la care Etna a fost supus de-a lungul secolelor ne duce cu gandul catre acel ciclop mitic. Aceasta senzatie este accentuata de `rasuflarea` gazelor si a vaporilor ce emana din minicratere si fisuri. Etna, ca si alti vulcani, seamana si functioneaza ca o valva defecta ce acopera un `punct vulnerabil` al scoartei terestre.

Eruptiile sale sunt alimentate de un rezervor de lava lung de 30 km si adanc de 4, situat sub munte si alimentat de enorme cantitati de materie topita plina cu gaze, aflata in strafundurile Terrei. Uriasa presiune acumulata cauta debuseuri in roca muntelui si izbucneste la suprafata sub forma unor fantani de foc, nori de gaze sulfuroase si torente de lava ce se scurg pe pantele vulcanului.

S-ar putea crede ca locul nu este deloc prielnic asezarilor umane. Totusi, Etna constituie una dintre cele mai dens populate regiuni ale Siciliei. Desi raurile de lava lasa in urma lor distrugeri mari, ele sunt lente si nu prea numeroase, rareori ucigand pe cineva.

Pantele vulcanului sunt bine udate de izvoare, iar datorita cenusii vulcanice, solul a devenit unul dintre cele mai fertile din lume. Oamenii culeg aici chiar si cinci recolte de legume pe an, fructele cresc din abundenta, iar bogatia viilor de aici este proverbiala. De aceea, inca din negura vremurilor, localnicii continua sa-si recladeasca mereu satele in acelasi loc.

Dintotdeauna, oamenii de aici, atrasi de fertilitatea solului, au infruntat violenta muntelui, inarmati doar cu rugaciuni catre Cel de Sus. Legendele spun ca, o data sau de doua ori, Valul Sfintei Agatha, purtat in procesiune solemna, a oprit inaintarea lavei; cand insa minunile nu se produc, satenii isi accepta soarta cu o resemnare filosofica si isi reconstruiesc satele peste ruinele celor distruse.

Primele eforturi de a infrange eruptiile prin mijloace fizice nu au starnit un entuziasm deosebit, in 1669, locuitorii din Catania au incercat pentru prima data sa schimbe directia fluxului de lava, sapand un sant in jurul localitati. Dar cand au vazut ca raul de materie topita s-ar putea napusti asupra unui sat vecin, au renuntat.

Probleme similare au aparut si mai recent, in eruptia care a vut loc in 1991-1992, care ameninta in mod direct orasul Zafferana, chiar si cinci recolte de legume pe an, fructele cresc din abundenta, iar bogatia viilor de aici este proverbiala. De aceea, inca din negura vremurilor, localnicii continua sa-si recladeasca mereu satele in acelasi loc.

Dintotdeauna, oamenii de aici, atrasi de fertilitatea solului, au infruntat violenta muntelui, inarmati doar cu rugaciuni catre Cel de Sus. Legendele spun ca, o data sau de doua ori, Valul Sfintei Agatha, purtat in procesiune solemna, a oprit inaintarea lavei; cand insa minunile nu se produc, satenii isi accepta soarta cu o resemnare filosofica si isi reconstruiesc satele peste ruinele celor distruse.

Primele eforturi de a infrange eruptiile prin mijloace fizice nu au starnit un entuziasm deosebit, in 1669, locuitorii din Catania au incercat pentru prima data sa schimbe directia fluxului de lava, sapand un sant in jurul localitati. Dar cand au vazut ca raul de materie topita s-ar putea napusti asupra unui sat vecin, au renuntat.

Probleme similare au aparut si mai recent, in eruptia care a vut loc in 1991-1992, care ameninta in mod direct orasul Zafferana, reprezentantul autoritatilor, vulcanologul Franco Barberi, a subliniat ca mult mai periculoase decat revarsarea de lava, care se solidifica rapid in aer liber, sunt suvoaiele subtiri de materie topita care se scurg in mare viteza prin fagasurile si tunelurile proprii, izbucnind la suprafata spre poalele muntelui.

De aceea, elicoptere ale Fortelor Aeriene Italiene si ale Marinei Americane au aruncat blocuri uriase de beton legate intre ele, in canalele dinspre varful vulcanului, dinamitand in acelasi timp tunelurile de la altitudini mici. Pentru pilotii elicopterelor, care zburau prin patura de gaze, abur si fum, operatiunea a fost extrem de riscanta, dar blocurile au fost plasate in cele din urma in locurile stabilite.

Cazand in zonele dinamitate ale tunelelor, acestea au blocat scurgerea, determinand lava sa se reverse pe pantele superioare, unde s-a solidificat si a impiedicat revarsarile ulterioare.

SHARE

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here