HomeRelatii & SexTrecutul mi-e părinte, prezentul îmi e prieten, iar viitorul lider.

Trecutul mi-e părinte, prezentul îmi e prieten, iar viitorul lider.

timpul

Poate te-ai îndrăgostit când încă erai fragedă, în trup şi-n suflet. Poate l-ai iubit mai mult decât credeai că poate iubi oricine şi ai simţit că tu nu mai exişti în afara lui. Poate te-ai lăsat convinsă că respiri prin el, trăieşti pentru el şi mori, oricând, fără el. Poate chiar aşa ar fi fost… dacă aşa ar fi fost să fie.

Dar nepăsarea lui te-a trezit din rolul tău de prinţesă, mai repede decât orice cafea, duş rece sau găleată de gheaţă în cap. Şi nu, n-a fost o dezmierdare prea plăcută. Sărutările au fost înlocuite cu reproşuri, mângâierile cu ignoranţă, iar tradiţionalul „Bună dimineaţa!” cu alarma enervantă de la ora 7:00 şi nimic în plus.

Treptat, simţeai cum replicile tale de zână bună erau transformate în cuvintele banale ale „prietenei”, cuvinte care deveneau, de la o vreme, prea multe şi prea mult trimise la momentul nepotrivit. De fapt, toate momentele începeau să devină nepotrivite, fiind încărcate cu muncă, probleme de rezolvat, stress şi alte „datorii” de servici. Simţeai că ţi se schimbă rolul în scenariu şi aveai dreptate: chiar ţi se schimba. 

Te-ai gândit să te adaptezi, de vreme ce nu prea aveai de ales. Îl iubeai şi ştiai că te iubeşte şi că tot ce face, face pentru tine, pentru voi, ca să aveţi de toate şi să vă puteţi bucura, într-o bună zi, de o viaţă perfectă şi lipsită de griji, împreună. Tu te resemnai iar el mergea înainte, în crezul lui. Pentru el, tu făceai parte din totul lui. Pentru tine, începeai tot mai mult să nu mai faci parte din tine însăţi. 

Zilele treceau iar tu acceptai tot mai tare că aşa e viaţa, că aşa decurg relaţiile. În plus, te bucurai că e doar al tău şi începuseşi să crezi că te iubeşte enorm, dar că nu îşi exprimă iubirea în felul în care tu ai vrea.

Timpul trecea în continuare, iar nopţile, odată mai importante decât zilele, deveneau un stress în plus, un obstacol care stătea în calea acelui moment numit „o bună zi, în care vă veţi bucura de o viaţă  perfectă şi lipsită de griji, împreună”.

Până când ţi-a sunat alarma. De data asta nu cea de la 7:00.

Te-ai trezit brusc, cu o palmă peste faţă dată de propria ta viaţă, care te-a căutat mult şi te-a găsit, după o grămadă de ani, captivă în basmul şi în visul lui.

Frică, durere, inconştienţă, conştienţă, lacrimi, emoţii, gânduri, amintiri, regrete, dorinţa de a da timpul înapoi, remuşcări, vină aruncată de pe umărul tău pe al lui şi înapoi pe al tău.

Aveai de ales. Rămâi să joci rolul pe care el ţi l-a scris în filmul lui, fiind iubita perfectă, sau îţi iei catrafusele şi intri, din nou, în viaţa ta, goală pe dinăuntru, cu răni deschise, desfigurări interioare şi o totală amnezie în ceea ce priveşte propriul tău scenariu.

Ai riscat tot, căci oricum nu mai aveai nimic, şi ai păşit temută în filmul tău. El te-a regretat şi, după ceva timp, a fost de acord să îţi rescrie rolul. Vroia să fii fericită. Vroia să lase de la el şi să facă astfel încât să-ţi fie bine. Poate te-ai lăsat din nou fermecată şi ai mai încercat o dată… doar pentru a-ţi da seama că filmul lui, pur şi simplu, nu era pe gustul tău iar fericirea lui nu era fericirea ta.   

Te-ai perindat ani, în afara ta. Căutai ceva ce simţeai că ai pierdut, dar nici măcar nu avuseseşi minimum de timp să îl cunoşti, înainte de a-l pierde. Îţi căutai sufletul, speranţa, soarele, sentimentele, seninătatea, bucuria, rostul. 

Te-ai cufundat în multe şi ai început, treptat, să oferi iubire. Ofereai, ofereai, ofereai. Nici nu te interesa dacă primeai ceva la schimb sau nu. În sinea ta, tot ce conta era să mai găseşti o dată ceva ce ai crezut că este el. Şi anii treceau, nopţile deveneau eternitate pentru colectări de bucăţi de suflet, iar zilele se transformau tot mai tare într-un infinit de ziduri înalte, care să ascundă sclipirile ce se le adunai în tine.

Te-ai descurcat bine. Chiar începuseşi să ai un castel frumos în interiorul tău. Ceea ce ai omis, însă, e faptul că fundaţia îţi era formată din amintiri, dureri, suferinţe, regrete, gusturi amare şi lacrimi sărate şi uscate de ani de zile pe obraji.

Şi când credeai că basmele există doar în pagini îngălbenite, a venit El. Adevăratul, de data aceasta. Ţi-a dărâmat castelul într-o clipită, cu o armată de iubire, cu cavaleri de înţelepciune şi cu armăsari de complicitate. Cenuşa rămasă ţi-a sărutat-o şi a transformat-o în pulbere de aripi angelice iar fierul porţilor închise timp de atâţia ani ţi l-a alchimizat, creându-ţi spaţiu pentru minunatul necunoscut intitulat „acasă”.

Ai rămas mută.

Pentru c-ai înţeles că atunci când este să fie, cuvintele nu-şi au rostul.  Scenariile, cu atât mai puţin, iar filmele – cele mai bune merită văzute de mai multe ori, iar de cele proaste te vei convinge dintr-un trailer.

Te-ai trezit, de data aceasta, în propria viaţă, unde nu mai trebuie să joci nici un rol, unde nu mai ai nevoie să-ţi scrii  replicile pe foaie, unde nu mai trebuie să te adaptezi ca să fie bine.

Te-ai trezit în Tine.

Te-ai trezit într-o nouă şansă, într-o nouă Viaţă. Foaia este albă, cartea este goală, aşteaptă să fie scrisă. De data asta, scri-o tu!

Şi nu uita: trecutul îţi e un părinte înţelept, de la care ai de învăţat foarte multe. Prezentul – cel mai bun prieten, te însoţeşte peste tot, te acceptă şi te lasă să faci tot ce vrei. Iar viitorul? Priveşte-l ca pe un lider şi urmează-l, te va conduce acolo unde ai nevoie să fii cu adevărat.

Te îmbrăţişez, cu inima deschisă,

Diana :)

www.dianaculic.wordpress.com

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Must Read