Psihologul Miruna Stănculescu despre infidelitate: „Poate Bill Clinton avea şi el dreptatea lui, căci poate nu făcuse sex. Ce înseamnă sex? Sunt oameni care definesc sexul oral ca nefiind sex.”

Azi se acordă foarte multă importanţă Coaliţiei pentru familie şi susţinerii familiei tradiţionale. Dar cât de tradiţională mai este familia în ziua de azi? Infidelitatea care probabil există de când lumea, azi este mai la vedere ca niciodată. Oamenii, femei sau bărbaţi îşi înşeală partenerii de viaţă, fiecare din diferite motive. O făceau şi pe vremuri, dar nu prea se vorbea despre asta. Instituţia căsătoriei pare că încet încet se duce de râpă: oamenii decid tot mai greu să se căsătorească, iar rata divorţurilor este în creştere. Oare suntem cu toţii nefericiţi sau doar evoluţia societăţii ne-a permis azi mai mult decât oricând să ne exprimăm? Foarte mulţi dintre noi am înşelat, am fost înşelaţi sau măcar avem un prieten care s-a aflat într-una dintre cele două situaţii.

Am stat de vorbă cu psihologul Miruna Stănculescu care spune că principalul motiv al infidelităţii este faptul că nu suntem monogami. Înşelăm fie din pură dorinţă sexuală, fie că ne aflăm într-o relaţie proastă în care am stat prea mult, fie că dorim să ne reconfirmăm anumite lucruri pe care avem nevoie să le credem despre noi. Suntem înşelaţi deoarece partenerul sau partenera se află într-una dintre situaţiile de mai sus şi pentru că noi, cei înşelaţi purtăm oarecum responsabilitatea unei relaţii cu probleme acasă. Femeile înşeală aproape în acelaşi procent ca bărbatul, dar ele mint mai mult, după cum spune Miruna Stănculescu, şi fac asta deoarece sunt crescute într-o societate bolnavă în care dacă nu sunt monogame sunt arătate cu degetul. O femei care înşeală fie e nimfomană, fie e greşită, în schimb, un bărbat care înşeală este doar bărbat şi nu se poate abţine.

Infidelitatea ar trebui să fie cea mai mică problemă într-o societate sănătoasă, căci ea există de când lumea, important este cum se defineşte ea în contextul unei familii, ce plusuri sau minusuri aduce unei relaţii de lungă durată şi cum poate fi gestionată. Şi cel mai important, dacă vine pe fondul unor probleme deja existente în relaţia conjugală, o poate şubrezi definitiv pe aceasta din urmă.

Miruna Stănculescu, psiholog

Care crezi că sunt motivele sau care ar fi un motiv temeinic pentru a fi infidel?

Cred că în primul rând, nu ştiu dacă există motiv bun să fii în fidel. Până la urmă, infidelitatea vine cu un cost moral pentru că nu suntem educaţi să o privim ca pe un lucru firesc, aşa că infidelitatea vine cu o logistică complicată emoţională, practică şi organizaţională (trebuie să-ţi găseşti locul şi să-ţi organizezi timpul) şi sufletească. Aşa că, poate cel mai important factor în toată povestea asta este că nu suntem monogami. Orice studiu care a încercat să demonstreze că am fi monogami, a dat-o în bară. Femeile, de altminteri, nu înşeală mai puţin decât bărbaţii, ci mint mai mult, iar acest lucru este distractiv pentru că o vreme studiile păreau să arate că bărbaţii sunt depravaţi şi femeile monogame, asta până i-a venit cuiva ideea să bage un detector de minciuni în ecuaţie, ocazie cu care s-a constatat că procentele erau foarte apropiate. Noi, femeile minţim mai mult, iar acest lucru este limpede de ce, pentru că suntem presate din punct de vedere social: un bărbat care vrea mult sex e potent, o femeie care vrea mult sex e nimfomană sau cumva defectă. Atunci, evident că noi, femeile, suntem învăţate să valorizăm sexul, sa-l asociem cu dragostea sau cu angajamentul, pe când la bărbaţi, social, a fost infidelitatea şi mai tolerată şi mai valorizată.

Aşadar, în primul rând înşelăm pentru că nu suntem monogami. O relaţie de lungă durată nu e ce vezi în filme: relaţia de lungă durată este duşmanul libidoului pentru că în timp ne desensibilizăm.

Dar bănuiesc că există şi alte motive, de ordin emoţional….

Sigur că există şi alte motive de ordin emoţional, dar până la urmă, important este despre ce vorbim: dacă e vorba de o aventură, atunci vorbim de sex. Dacă e vorba de o relaţie care e paralelă, ceea ce este mai mult decât infidelitate, atunci vorbim despre altceva, despre nevoi nesatisfăcute în relaţie. Atunci, vorbim despre instituţia amantei sau amantului care este veche de când lumea.

Vorbim despre amândouă pentru că nu ştim niciodată cum se termină. Poate începe cu o aventură şi se termină cu o relaţie paralelă…

O aventură adresează o nevoie de moment. Dintr-o aventură poţi să vezi că ce ai acasă a fost mai bun şi de altfel, din nou întorcându-mă la studii se arată că o aventură dacă rămâne doar o aventură ajută relaţia de acasă (omul se poartă mai frumos, indiferent de sex, fie din vinovăţie, fie pentru că înţelege ce avea acasă). Dar dacă acasă pe de altă parte sunt probleme iar aventura se transformă într-o relaţie cu ajutorul căreia încep să cunosc cealaltă persoană, iar cunoaşterea aceasta scoate în evidenţă problemele din relaţia de acasă, probabil că o să şubrezească căruţa relaţiei de bază.

Însă nimeni nu pleacă la drum, nu se trezeşte dimineaţa încercând să se întrebe cum să-şi înşele partenerul. Lucrurile acestea se întâmplă.

Cum se poate termina o relaţie extraconjugală din punct de vedere emoţional?

Depinde. Am văzut oameni care au ajuns la concluzia că nu le mai trebuie relaţia, am văzut alţii care au fost prinşi de partenerul lor şi au terminat relaţia extraconjugală sau pe cea pe care o aveau acasă, am văzut cupluri care au trecut peste asta şi s-au regăsit acasă declarând în mod distractiv că a fost cel mai bun lucru care li s-a întâmplat, nu pentru că nu a existat suferinţă, ci pentru că asta i-a ajutat să discute şi să înţeleagă care au fost lucrurile care au determinat să se ajungă acolo.

Până la urmă, oricare ar fi varianta, pare câştigătoare…

Nu ştiu ce înţelegem prin câştigătoare. Viaţa nu e aşa de simplă, nu e în alb şi negru, doar copilăria e în alb şi negru. Viaţa e gri, de aceea nu ştiu ce înseamnă variantă câştigătoare. Mă mai întreabă lumea ce înseamnă o relaţie funcţională şi răspunsul meu la asta este că e o relaţie, indiferent cât de disfuncţională pare de afară, în care amândoi partenerii sunt fericiţi.

Spui că femeile înşeală poate în acelaşi procent cu bărbaţii…

Asta arată ştiinţa, mai departe…

În societatea noastră, ele sunt blamate, mult blamate decât bărbatul. Dacă o femeie înşeală nu e bine, dar dacă un bărbat înşeală i se iartă pentru că e bărbat şi nu s-a putut abţine…

Gândeşte-te că noi avem doar 100 de ani de libertate sexuală şi începutul acestei libertăţi nu a venit de la feminism ci de la pilula anticoncepţională care a făcut posibil  ca pentru prima dată în istoria femeilor, femeia să poată lua o decizie care să depindă doar de ea (folosirea prezervativului depindea de colaborarea cu cetăţeanul implicat). Pentru prima dată eu puteam să iau o pastilă care să mă ajute să-mi planific viaţa, cariera, sarcinile şi aşa mai departe. Acela a fost momentul în care o femeie a putut privi un bărbat din punct de vedere sexual şi atât. Până la pilulă, în orice bărbat cu care ajungeai în pat trebuia să vezi un viitor partener, fie că-ţi convenea, fie că nu. Avem doar 100 de ani de libertate şi nu cred că omenirea s-a obişnuit încă cu această idee. Înainte de pilulă sunt nişte mii de ani în care un comportament sexual diversificat al unei femei, nu avea cum să fie decât un lucru prost.

Şi mai trebuie să treacă nişte sute de ani?

Nu ştiu, cred că lucrurile se întâmplă mai repede. Eu cred că motivul pentru care industria de estetică masculină a luat atâta viteză vine şi de aici. Pentru prima dată, bărbaţii experimentează ce înseamnă să se uite cineva la tine ca la un obiect sexual şi atât. Nu mai am nevoie de un partener de viaţă neapărat, nu trebuie să-mi mai cresc copilul împreună cu el, trebuie doar să arate bine.

Eu nu sunt cinicul care spune că dragoste nu există şi că nu poţi avea o relaţie de lungă durată. Eu una am o relaţie de 25 de ani, dar nu poţi să idealizezi ce se întâmplă acolo. Iar o relaţie de lungă durată nu ştiu câtă treabă are cu dragostea, ci mai degrabă cu managementul.

Şi dacă nu mai poţi sau nu mai ştii să descifrezi managementul unei relaţii de lungă durată?

Cred că în orice fel de chestie ai nevoie să te gândeşti care sunt avantajele şi care sunt beneficiile. E o linie foarte fină între o relaţie bună care a dat de greu, chiar dacă a dat de greu cu un adulter, şi o relaţie proastă în care ai stat prea mult. Şi dacă e o relaţie bună care a dat de greu, e important să înţelegi că există o biologie a adulterului, nu e neapărat o declaraţie de dragoste.

Cum îţi dai seama că e o relaţie proastă în care ai stat prea mult?

Fiecare dintre partenerii din relaţie are nevoie să-şi răspundă sieşi la întrebarea asta.

Să facem un tabel cu plusurile şi minusurile?

Printre altele. Nu o să crezi, dar de multe ori aduc oamenii la terapie în foarte concret şi îi întreb ce îşi doresc. Cred că unul dintre motivele pentru care căsătoria ca instituţie se cam duce de râpă este pentru că noi avem cereri din ce în ce mai multe şi foarte conceptuale despre ce trebuie să ofere o relaţie.

Dacă te uiţi în urmă, bunicii mei de pildă: bunicul aştepta de la bunica să fie o femeie care să-i poată face copii, care să nu-l înşele pentru că vroia să ştie că sunt copiii lui, nu de altceva, să poată să-i ţină casa şi cam atât. Bunica aştepta de la bunicu să poată susţine financiar casa, nu aştepta să nu o înşele că era clar că asta nu o să se întâmple, să vină acasă, să-i aducă toţi banii şi să nu o bată dacă se putea. Erau cereri foarte concrete. Nu aştepta să o conţină emoţional, să o înţeleagă, să-i ofere o versiune mai bună a ei, să o dezvolte şi aşa mai departe. Noi toţi aşteptăm lucrurile astea.

Pai şi e rău sau bine?

Nu ştiu dacă e rău sau bine, dar ce e clar e că ne găsim parteneri din ce în ce mai greu şi că suntem din ce în ce mai dezamăgiţi.

Spui că instituţia căsătoriei se cam duce de râpă…

Dacă te uiţi la statistici, da.

La rata divorţurilor?

Şi la rata divorţurilor, dar şi la faptul că oamenii nu prea se mai căsătoresc. Procentul de oameni care ajunge la primărie este tot mai mic, de vreme ce oricum înţelegem că avem un soi de monogamie serială: adică sunt cu un singur om odată, cu mai mulţi oameni de-a lungul vieţii mele. Adică am mai multe relaţii de lungă durată şi astfel oamenii nu prea mai ajung nici la primărie şi nici la biserică pentru că, ce rost are? Instituţia se duce naibii şi relaţia de lungă durată nu prea mai ţine.

Crezi că o relaţie extraconjugală poate însemna o reconfirmare a ceea avem nevoie să credem despre noi înşine?

Depinde ce avem nevoie să credem despre noi. Dar da, o relaţie extraconjugală poate fi o reconfirmare din punct de vedere sexual, emoţional. Bărbatul care vrea să vadă dacă mai are valoare pe piaţă şi are nevoie să-şi reconfirme sexualitatea şi potenţa, nu înseamnă că vrea neapărat să-şi părăsească nevasta, înseamnă doar că vrea să afle dacă poate să mai facă flotări. O femeie care e neglijată sau i se pare că e neglijată (sincer, eu cred că e foarte greu într-o relaţie de lungă durată să te uiţi la partenerul tău cum se dezbracă, aşa cum te-ai uitat prima dată, pentru că există desensibilizare), poate are nevoie să-şi reconfirme feminitatea.

Din experienţa ta, cine înşeală mai mult: tinerii sau cei de vârsta a doua?

Logic, libidoul e invers proporţional cu vârsta. E clar că aceia mai în vârstă o să înşele mai puţin pentru că pot mai puţin. Dincolo de asta, cred că mai sunt şi alţi factori. De exemplu, pe măsură ce înaintezi în vârstă, îţi dai seama cam ce vrei. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, dacă ai avut baftă, te-ai distrat destul astfel încât să stai potolit de acum înainte. Studiile arată că relaţiile care au cele mai mari şanse de supravieţuire în zilele noastre sunt cele care se întemeiază în jur de 30-35 de ani. Ajută ca partenerii să fi avut măcar o relaţie pe care să o fi dat de gard până atunci pentru că astfel au avut posibilitatea să fi învăţat ce să facă şi ce nu. Acelea sunt relaţiile care ţin şi în interiorul lor oamenii tind să se concentreze pe a manager-ui relaţia şi a se bucura de ea. Trăim într-o lume cu foarte multe tentaţii, o lume în care cunoaştem foarte mulţi oameni. Bunică-mea, mă întorc la ea, probabil că a văzut 50 de bărbaţi diferiţi în toată viaţa ei. Eu la 49 de ani, am vreo 700 de prieteni pe Facebook. Cum să ştii că iei decizia potrivită? Cum ştii că nu întotdeauna rămâne loc de mai bine pentru că, acea capacitate de alegere este invers proporţională cu numărul de alegeri. Dacă sunt ca găina în grămadă, nu o să ştiu ce mărgică vreau.

Şi cum ştii că ai ales bine?

Pentru a-ţi răspunde la asta, ai nevoie să ştii foarte concret ce aştepţi de la viaţă şi de la relaţie. Acolo este răspunsul. Vorba filosofului, dragostea e ce rămâne după ce ai terminat să te îndrăgosteşti. Ai nevoie de compatibilitate, de respect, de tras la aceeaşi căruţă, aşa ai şanse să supravieţuieşti într-o relaţie de lungă durată.

Dacă vrei să-ţi iei fidelitatea ca valoare în cuplu, e bine să ştii la ce te înhami. E bine să ştii că ai o cerinţă care nu e simplu de dus la capăt. Trebuie să ştii că sexul poate fi doar sex. Dacă partenerul tău a făcut sex cu altcineva, nu înseamnă neapărat că nu te iubeşte. Dragostea şi sexul nu trebuie să meargă neapărat împreună. În al doilea rând, omul poate să iubească mai mulţi oameni, ca dovadă că iubim mai mulţi copii. Poţi să ai un partener care a făcut sex cu altcineva şi te iubeşte şi nu minte când spune asta.

Adică, în momentul în care intrăm într-o relaţie, ar trebui să punem fidelitatea ca regulă?

Da, şi să o şi definesc. Când te înşeală? Când a băut o cafea cu o colegă, când s-a dus cu ea la film, când i-a pus mâna pe picior în team building, când face sex şi de care sex? Poate Bill Clinton avea şi el dreptatea lui că poate nu făcuse sex. Ce înseamnă sex? Sunt oameni care definesc sexul oral ca nefiind sex.

Mă întorc la ce spuneai, că poţi iubi mai mulţi parteneri?

Da. Familiile poliamoroase demonstrează asta. Noi în România nu ştiu dacă avem, sau dacă avem, nu scriem despre asta. Găseşti în Sua tot felul de studii, inclusiv pe copii care au crescut în astfel de familii, copii la care societatea se aştepta să fie defecţi la cap, dar surpriză, erau mai normali la cap decât alţii crescuţi în familii bi parentale. Căci părinţii erau fericiţi şi întotdeauna era un adult care să susţină copilul emoţional, ceea ce în mod normal nu se întâmplă, mai ales dacă părinţii stau toată ziua la job.

Ne întoarcem la femei. Nu crezi că femeia care înşeală se implică şi emoţional, căci e o teorie de când lumea pe tema asta?

Ba da, aşa este, pentru că femeile valorizează sexul. Am fost învăţate să valorizăm sexul. Pentru că o femeie care vroia doar sex era nimfomană sau nesătulă sau altcumva defectă. Suntem educate să valorizăm sexul şi există mai multă presiune socială. Nu ştiu dacă femeile se implică mai mult ci doar pretind că o fac sau încearcă să se convingă pe ele însele că se implică mai mult. Dacă mă implic într-o aventură extraconjugală şi vreau doar sex, am de ales între a mă lupta cu părerea despre mine că aş fi o femeie uşoară sau cu părerea celorlalţi că aş fi o femeie îndrăgostită, ceea ce vine cu scuzele de rigoare la pachet. Deci sexul şi dragostea nu sunt împreună, am fost învăţaţi să le privim împreună, dar ele funcţionează bine mersi şi separat. Ca şi angajamentul, de altfel. O relaţie are sex, afectivitate şi angajament. Sexul ştim cu toţii ce este, afectivitatea reprezintă toate emoţiile şi sentimentele care se vântură într-o relaţie, iar angajamentul e reprezentat de toate exclusivităţile formale şi non formale. Fac sex numai cu tine, te iubesc doar pe tine sau doar pe tine te iau de nevastă sau de bărbat, etc. Acestea pot fi împreună într-o relaţie, dar nu înseamnă că vor şi rămâne împreună. Sunt cupluri care au angajament şi afectivitate, dar nu mai fac sex şi cineva externalizează sexul din relaţie şi poate să mute şi din afectivitate acolo. Angajamentul e ultimul care se ţine şi sunt cupluri care stau doar în asta.

Dar în momentul în care plecăm într-o relaţie de lungă durată, plecăm cu toate trei, nu? Şi le pierdem pe drum?

Sau nu, căci sunt şi relaţii în care rezistă toate cele 3 componente chiar şi după 20 de ani. Sexul nu are legătură nici cu vârsta, nici cu nimic. Nu mai e aceeaşi poezie. Dacă mă întrebi dacă mă mai uit la bărbatul meu ca atunci când l-am cunoscut, răspunsul e nu. Ar trebui să am Alzheimer ca să fac asta.

Sunt sigură că o să aflăm şi neuro biologia infidelităţii la un moment dat. Şi aşa cum putem acum să depistăm prin genetică dacă suntem predispuşi la anumite afecţiuni, tot la fel vom putea să ne facem un test genetic care să arate gradul de predispoziţie spre infidelitate şi o să putem să ne alegem partenerul în consecinţă.

În cazul unei infidelităţi, se poate pune problema vinovăţiei celui înşelat?

Nu ştiu dacă vinovăţia este emoţia cea mai potrivită pentru situaţia corectă. Cumva afirmaţia este corectă: tot ce se întâmplă într-un cuplu este din contribuţia ambilor parteneri. Să presupunem că partenerul meu m-a înşelat, dar eu nu pot să fiu complet responsabilă de ce s-a întâmplat. Responsabilitatea pantalonilor îi revine omului care îi poartă. Dar, da, în general, contribuim la asta. Şi la fel şi partenerul meu, când eu ajung să înşel, va contribui cumva: nu pentru că se trezeşte dimineaţa încercând să contribuie la infidelitatea mea ci pentru că, pur şi simplu, într-o relaţie nişte lucruri sunt disfuncţionale sau devin disfuncţionale la un moment dat şi cuplurile sunt foarte tentate să nu discute lucrurile care nu merg.

Fidelitatea totală există de fapt?

Funny este că fidelitatea nu a existat niciodată. Nu se vorbea despre ea cum se vorbeşte acum. Nici taţii, nici bunicii şi nici bunicile noastre nu au fost fideli. Instituţia amantului a existat şi înainte, însă femeile nu recunosc pentru că sunt arătate cu degetul. Asta nu înseamnă că nu au făcut-o.



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *